liviucretu.wordpress.com
35_13.2
Atenţie la ochelari, domnule Ciorbea – Florin Constantiniu
Aminteam nu de mult, de guvernul Iorga- Argetoianu (1931- 1932), unul dintre cele mai slabe cabinete din câte a cunoscut Romania. Principala neşansă a formaţiunii conduse de cel mai mare istoric român a coincis cu faza cea mai dură a marii crize economice din anii 1929- 1933. Pe cât era Iorga de mare în istoriografie, pe atât de firave erau aptitudinile lui de om politic. Regele Carol al II- lea îl desemnase premier, cu gândul ascuns de a încerca o guvernare pe deasupra partidelor, în perspectiva constituirii unei monarhii autoritare, dacă nu dictatoriale, cum avea să se întâmple în 1938. Pentru suveran, Iorga era premierul de faţadă, dar omul forte al guvernului rămânea Constantin Argetoianu, politician oportunist şi cinic, aflat în legături tainice cu Carol al II- lea, peste capul primului ministru. 
Iorga şi- a dat seama că funcţia sa era pur decorativă, că el nu era şeful real al guvernului şi atunci a avut o formulă memorabilă, pentru a exprima realitatea puterii: “Eu nu sunt eu”, în înţelesul că era de formă prim- ministru şi nu în realitate. Dacă dl. Victor Ciorbea ar avea curajul şi sinceritatea marelui învăţat, ar trebui să rostească şi el exact aceleaşi cuvinte “Eu nu sunt eu”, pentru că, în ultimele zile, o ţară întreagă s- a convins că moţul este premier de hârtie. Două împrejurări îl condamnă la această situaţie de neînvidiat. Mai înâi, una structurală: blestematul algoritm, care a făcut şi face atâta rău ţării. Coaliţiile sunt cele mai nefericite soluţii de guvernare: unul trage hăis, altul cea. Miniştrii, nerecunoscând decât autoritatea partidelor lor, vorbesc fiecare în limba lor , transformând guvernul intr- un Turn Babel politic. În funcţie de un anumit context politic, forţe sau personalităţi politice îl scurt- circuitează şi prin aceasta îl discreditează. Istoria penibilă a modificării Legii 42 o ilustrează cu prisosinţă. Dl. Victor Ciorbea pornise plin de hotărâre să pună capăt unei imposturi posibilă numai în România. N- am auzit ca, undeva, cândva, cineva care a ieşit din proprie iniţiativă să lupte pentru libertate să fi fost răsplătit cu buticuri şi terenuri……………………………………………………………………….. Dl. Ciorbea pornise pe drumul cel bun în înlăturarea unei situaţii scandaloase, dar cuvântul său a fost stopat de …….Emil Constantinescu. ………………. Pentru o problemă măruntă- “de imagine”- dl. Emil Constantinescu a lovit în propriul său premier. Nu este de mirare că dl. Petre Roman- asul oportunismului- s- a grăbit şi el să facă pelerinajul la corturi, mai ales că sondajele indică o alarmantă cădere a popularităţii PD. Dl. Ciorbea a rămas, din nou, neputincios şi, în final, a trebuit să bată în retragere, nefiind susţinut de cei care l- au propulsat în fruntea guvernului. Îl rog să mă scuze dacă 
voi face o paralelă între domnia sa şi Constantin Şerban, domnul Ţării Româmeşti, confruntat cu declanşarea răscoalei seimenilor (soldaţii lefegii), în 1654. Seimenii- scrie Letopiseţul cantacuzinesc- “batjocoriră pe domnul lor, suduindu- l în tot chipul şi- i da cu lemne în ochi şi- l purta val, cum era mai rău. Nu avea putere din domniia lui cât ar fi o cirtă. Numai ce căuta cu ochii ca un dobitoc (atunci, cu sensul strict de fiinţă necuvântătoare- n.n.) şi la unii şi la alţii”. Noroc mare că Dan Iosif nu a citit cunoscuta cronică munteană pentru că, în afara puştii cu care îşi apăra locul, ar fi luat şi el lemne, cu care să dea în ochelarii noi ai dlui Ciorbea, când a mers să- şi consacre biruinţa la Palatul Victoria. Biet premier, dar, mai ales, biată Românie!