Octombrie 1997 – 19.1. – agenda neagra 1997- agendaneagra.freeblogit.com şi liviu2006.bloging.ro
Improvizaţie şi anarhie – Cristian Preda
Furaţi de senzaţionalul zilnic, riscăm, adesea să pierdem din vedere evoluţia structurilor „tari”ale politicului: e vorba nu numai de evoluţia instituţiilor, ci şi de cea a atitudinilor şi principiilor care, cu o expresie a lui Montesquieu, reluată insistent în ultimele două secole, le „pun în mişcare”. Cred că mai multe evenimente petrecute de curând în viaţa politică românească fac imposibilă evitarea unei discuţii purtate în acest registru- al principiilor şi instituţiilor. Voi evoca, pe scurt, sensul pe care îl au, în opinia mea, două dintre ele. Să luăm în seamă mai întâi, recentele declaraţii făcute de ministrul de Externe, potrivit cărora în fruntea unor partide politice şi la direcţia unor ziare s- ar afla persoane care spionează în favoarea unor state/ servicii secrete străine. Neverificată încă- şi riscând, aşa cum sugera Rodica Palade în numărul trecut al revistei, să cunoască aceeaşi soartă întortochiată ca şi în cercetarea teroriştilor- declaraţia ministrului de Externe oficializează suspiciunea ca stil politic. Într- adevăr dacă unul din principiile pe care este întemeiată Republica- oricare republică modernă- şi anume responsabilitatea, ar fi fost respectat, atunci declaraţia d-lui Severin, ar fi trebuit însoţită, înainte de orice anchetă detaliată, de demisia domniei sale, sau- în respectul solidarităţii guvernamentale- de demisia întregii echipe din care face parte. Preferând instituţionalizarea suspiciunii consolidării responsabilităţii, ministrul de Externe dinamitează, aparent fără s- o ştie, republica română. Gestul e cu atât mai grav cu cât el îngăduie oricărui cetăţean obişnuit să ignore regulile de funcţionare ale acestei construcţii politice, în baza unui raţionament simplu: dacă ministrul, căruia i se deleagă responsabilitatea administrării treburilor publice, ignoră sensul funcţiei sale, oricine e îndreptăţit să se comporte iresponsabil. Dacă suspiciunea e decretată regulă publică, atunci nimeni nu va mai avea energii pentru a acţiona în raporturile sale cu ceilalţi în chip raţional, angajându- se, de pildă, să răspundă pentru actele şi declaraţiile proprii. În aceste condiţii, legătura socială devine imposibilă. Senzaţia pe care o au adesea străinii despre noi – şi anume aceea că suportăm o existenţă complet dezlânată, lipsită de reguli elementare de convieţuire (de la respectul corpurilor la toleranţa ideilor diferite) – devine transparentă: ne iluzionăm că avem ceva în comun, trăind de fapt într- o anarhie lipsită de orice consistenţă. Cel de- al doilea eveniment, care ridică serioase întrebări referitoare la coerenţa vieţii politice de la noi este „afacerea bacalaureatului”. Cazul e mult mai complicat decât cel anterior. Aparent, guvernul a cedat acum presiunii străzii, obligat de una din caracteristicile fundamentale ale normelor unui stat de drept: într- adevăr orice regulă trebuie adusă la cunoştinţa publicului înainte de a- şi începe efectele….. Pe scurt: republica română nu cunoaşte responsabilitatea, căci subiecţii săi sunt invitaţi în mod oficial să continue o viaţă anarhică. Republica ignoră, de asemenea, simplitatea neutră a legii, căci autorii săi preferă improvizaţia de circumstanţă şi reacţia- limită oricărui proiect inspirat de idei liberale (în sens larg) şi însoţit de termene convingătoare. Alternativei vagi care a dominat o vreme imaginarul politic românesc- republică sau monarhie- trebuie să i se substituie de urgenţă alegerea între perpetuarea unei astfel de republici şi întemeierea alteia, adevărată.